Nu știu dacă doar mie mi se pare, dar parcă toate târgurile de anul ăsta seamănă între ele. Aceleași tarabe cu lumânări parfumate, aceleași brânzeturi “artizanale”, aceleași haine croșetate, aceleași oameni care te întreabă dacă vrei o degustare “fără obligații”. Mă duc, mă plimb printre standuri, și după zece minute simt că am mai fost acolo, chiar dacă e un târg nou.
Poate nu s-au plictisit târgurile de noi, ci noi de ele. Pentru că, sincer, nu mai e nimic care să te surprindă. Fiecare eveniment e o copie a altuia, doar cu alt nume pe afiș și alt oraș. Toate vor să pară “tradiționale”, dar au aceleași brățări chinezești și aceleași burgeri artizanali de 50 de lei.
Îmi aduc aminte când mergeam la târguri cu entuziasm. Era atmosfera aia de descoperire, de “hai să vedem ce mai e nou”. Acum merg mai mult din inerție. E ca atunci când te uiți la un serial care nu-ți mai place, dar îl continui doar pentru că l-ai început.
Totuși, nu vreau să devin cârcotaș. Sunt încă târguri care merită, doar că trebuie să le cauți mai atent. Mie, de exemplu, mi-au plăcut cele mici, de cartier, organizate de meșteșugari adevărați. Acolo chiar simți o energie diferită. Oameni simpli, dar pasionați, care îți povestesc cum fac totul manual, fără marketing, fără ambalaje pretențioase.
Și, dacă tot vorbim de final de an, probabil că târgurile de Crăciun mai au o șansă să-mi schimbe părerea. Poate Sibiu, poate Cluj, poate chiar Bucureștiul — dacă reușește, în sfârșit, să fie mai mult decât beculețe și vin fiert. Acolo mă duc nu pentru suveniruri, ci pentru atmosferă. Pentru mirosul de scorțișoară, frigul care-ți taie obrajii, și lumina aia caldă care face orașul să pară mai viu.
Cred că motivul pentru care târgurile ni se par plictisitoare e că le trăim superficial. Ne ducem, facem două poze, luăm o gogoașă, punem un story și plecăm. Dar adevărata parte frumoasă a unui târg e în ritmul lent. Să te oprești, să vorbești cu un vânzător, să afli povestea unui produs, să guști ceva fără să te grăbești.
Anul ăsta nu vreau neapărat să merg la multe târguri, ci la cele care chiar contează. Poate la unul cu produse locale dintr-un sat uitat de lume. Poate la unul de artă, unde nu miroase a mici, ci a vopsea și cafea. Poate la unul în aer liber, unde nu se aude muzică comercială, ci o chitară cântată de cineva sincer.
Până la urmă, nu târgurile au devenit plictisitoare. Ci noi am început să alergăm prea repede prin ele. Ne-am pierdut curiozitatea, răbdarea și bucuria de a descoperi ceva simplu.
Așa că, dacă mă întrebi “la ce târg mergi anul ăsta?”, o să zic simplu: la cel care mă face să uit de telefon. La cel care nu e doar un decor de poză, ci un loc în care chiar simt ceva.
Și dacă nu-l găsesc, poate e momentul să-mi fac propriul târg — unul al liniștii, al lucrurilor simple, al oamenilor care nu vând nimic, ci doar împărtășesc o poveste.
